Nu, eu n-am să plec în astă noapte
Cu tine am să stau până în zori,
Când vântul va aduce- blânde-mi şoapte
Sa-ţi spună cântec aninat de flori
Nu, eu n-am să plec, mai stau cu tine
Să mângâi florile ce-abia mijesc
Vei adormi, în braţe te voi ţine,
Pân’ ce luceferii în noi se potolesc
Şi-am să tot stau ca să îţi sorb visarea
Pornită să se verse în neştire,
Te-oi ţine-n braţe dându-ţi alinarea,
Tot legănând încet a ta doinire
Cu tine-oi adăsta sub zvon de greieri
Sub cântecul de stele şi de lună .
Nu, n-am să plec , mai stau să mă cutreieri
Tu suflet ce mângâi a nopţii strună.
Leonid IACOB
(Leonis) 6 mai 2008
Mulţumesc tuturor celor care vor citi şi vor comenta aceasta poezie http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL21haW...-
Mulţumesc doamnei Maia Rizescu pentru publicarea acestei poezii în pagina domniei sale
Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările
sâmbătă, 10 mai 2008
joi, 17 aprilie 2008
vis de seara
Ţi-am îmbrăţişat privirea
ce-mi venea de departe
prin arcul curcubeului.
Era lumină şi cântec
şi tu erai minunea
venită de dincolo de timp
Te-am îmbrăţişat
iar tu îmi dădeai crengile tale-nflorite
ca să le mângâi florile
ce se deschideau încet pentru mine
Erau acolo toate zâmbetele lumii
şi eu le prindeam în palmele mele
alunecând peste trunchiul tău tânăr.
Cu înfiorare răspundeai degetelor mele
mângâindu-ţi de mătasea
Şi buzele mele lunecau
totmai departe....
tot mai departe ...
Cu gândul am frământat marmora albă
iar ea a devenit vioară
ce-mi cânta luceferii sub braţul lunii
arcuit într-un cântec
Acum sufletul meu paşte dorurile
care zburdă în colţul acela de lună.
Leonid IACOB
(Leonis Jack)
17 aprilie 2008
Ţi-am îmbrăţişat privirea
ce-mi venea de departe
prin arcul curcubeului.
Era lumină şi cântec
şi tu erai minunea
venită de dincolo de timp
Te-am îmbrăţişat
iar tu îmi dădeai crengile tale-nflorite
ca să le mângâi florile
ce se deschideau încet pentru mine
Erau acolo toate zâmbetele lumii
şi eu le prindeam în palmele mele
alunecând peste trunchiul tău tânăr.
Cu înfiorare răspundeai degetelor mele
mângâindu-ţi de mătasea
Şi buzele mele lunecau
totmai departe....
tot mai departe ...
Cu gândul am frământat marmora albă
iar ea a devenit vioară
ce-mi cânta luceferii sub braţul lunii
arcuit într-un cântec
Acum sufletul meu paşte dorurile
care zburdă în colţul acela de lună.
Leonid IACOB
(Leonis Jack)
17 aprilie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)